Andere Kunden interessierten sich auch für
Sînge albastru nu mai există pe piața de carte de zeci de ani. De fapt, de la debut, din 1969. Cînd scriu aceste rînduri, încă nu mi-am revăzut și recitit cartea. Aproape că pot spune că nu am habar ce am scris în Sînge albastru. Și nici nu cred că aș putea fi obiectivă față de valoarea estetică a cărților mele de început. Nu-mi amintesc să fi scris cineva, vreun critic, cît ar fi fost el de neverosimil, despre carte. Eșecul a fost total. Toți colegii de vîrsta mea debutaseră deja, cu brio. Pentru ei începuseră vremurile recunoașterii și ale privilegiilor. Eu săpam, ca o cîrtiță kafkiană, bolnavă și oarbă, prin pămîntul poeziei din capul meu. Știu, doar, că n-am putut dintr-o pudoare (ne)verosimilă să-mi exhib sentimentele legate de boala care nu mă lăsa să respir. Aveam tuberculoză pulmonară severă. Am fost inocentă. Sînt și acum, dar altfel. A venit Alex Goldiș, un tînar critic de aproximativ treizeci de ani, care a readus în scenă Sînge albastru, un gest exorbitant și riscant din partea lui, pentru care îi mulțumesc. (Angela Marinescu)
De peste patru decenii, Angela Marinescu a rămas una dintre cele mai excentrice figuri ale poeziei românești, de neîncadrat în nici o poetică generaționistă. În Sînge albastru, excelentul volum de debut din 1969 (care mă face să mă întreb unde sînt strălucitele debuturi de altădată), tînăra poetă răsturna abstractismul panteist și livresc à la Nichita Stănescu sau Ana Blandiana într-un imaginar dens și grav, încărcat de fantasme sexuale și funerare. Simbolurile ascensiunii, ale tinereții și ale purității, tipic șaizeciste, făceau loc unui conținut poetic ponderabil și impudic. Ce împărtășea poezia Angelei Marinescu cu versurile colegilor de generație era, poate, doar o anumită calofilie barbiană a formei, la care va renunța pe parcurs. Cu optzeciștii are autoarea Blindajului final și mai puține lucruri în comun, căci formula ei poetică e tot ce poate fi mai străin înscenărilor textuale. E explicabil, așadar, faptul că tocmai postura de outsider o recomandă pe Angela Marinescu drept mamă absolută a autenticismului românesc. (Alex Goldiș)
De peste patru decenii, Angela Marinescu a rămas una dintre cele mai excentrice figuri ale poeziei românești, de neîncadrat în nici o poetică generaționistă. În Sînge albastru, excelentul volum de debut din 1969 (care mă face să mă întreb unde sînt strălucitele debuturi de altădată), tînăra poetă răsturna abstractismul panteist și livresc à la Nichita Stănescu sau Ana Blandiana într-un imaginar dens și grav, încărcat de fantasme sexuale și funerare. Simbolurile ascensiunii, ale tinereții și ale purității, tipic șaizeciste, făceau loc unui conținut poetic ponderabil și impudic. Ce împărtășea poezia Angelei Marinescu cu versurile colegilor de generație era, poate, doar o anumită calofilie barbiană a formei, la care va renunța pe parcurs. Cu optzeciștii are autoarea Blindajului final și mai puține lucruri în comun, căci formula ei poetică e tot ce poate fi mai străin înscenărilor textuale. E explicabil, așadar, faptul că tocmai postura de outsider o recomandă pe Angela Marinescu drept mamă absolută a autenticismului românesc. (Alex Goldiș)